avon2016

Pacientul diabetic, in special cel dezechilibrat glicemic cronic, are un risc inalt de complicatii micro- si macrovasculare, ce pot afecta grav calitatea si cantitatea vietii. Exista pacienti care sufera un accident vascular ischemic sau hemoragic, amputari de membre inferioare sau indura pe termen lung efectele neuropatiei periferice cu diversele ei manifestari, ori afectari articulare, produse prin modificarea arhitecturii piciorului (picior Charcot, atrofia muschilor interososi, glicozilarea colagenului din structurile componente ale articulatiei), toate acestea ducand la reducerea mobilitatii pacientului, avand consecinte grave pe termen lung.
Programul de recuperare activa a pacientului cuprinde o serie de masuri cu rol in reabilitarea fizica si psihica a acestuia, necesare a fi initiate cat de repede posibil. Indiferent de pacient si afectiunea acestuia, recuperarea activa are ca prim scop redobandirea statusului functional, astfel incat pacientul sa-si poata desfasura activitatile zilnice intr-un mod independent. Al doilea scop este familiarizarea si acceptarea de catre pacient a noilor schimbari survenite in urma afectiunii suferite. In general, procesarea informatiilor dureaza mai mult, pacientul fiind in perioada de negare. Aici intervine al treilea scop al recuperarii active, si anume ajutorul pacientului prin integrarea lui corespunzatoare atat in familie, cat si in societate. Relatiile interumane sunt un factor deosebit de important in refacerea integritatii psihice, cu efecte pozitive ulterior si asupra organismului uman.

Diabetul zaharat este o afectiune care necesita monitorizare continua si periodica. La fiecare trei luni, pacientul trebuie sa-si ridice reteta pentru tratamentul antidiabetic si cel putin o data pe an trebuie sa efectueze un bilant al complicatiilor diabetului, alaturi de un set de analize de sange si urina. La fiecare control, medicul diabetolog trebuie sa evalueze starea pacientului, astfel incat sa observe daca se incadreaza in obiectivele propuse in vederea echilibrarii diabetului zaharat pe termen lung. Obisnuim sa numim aceste obiective: “tinte”.
Tintele glicemice, cele strict legate de diabet, sunt trei la numar si vor fi detaliate mai jos.
Prima din ele este glicemia de dimineata pe nemancate (glicemia a jeun), care trebuie sa se incadreze in intervalul 80-130 mg/dl. A doua este glicemia la doua ore dupa o masa principala (postprandiala), care trebuie sa fie < 180 mg/dl conform ghidului. A treia tinta o reprezinta hemoglobina glicozilata (sau glicata), care trebuie sa fie < 7%. In momentul in care toate aceste tinte sunt atinse, putem vorbi despre un pacient echilibrat, aflat la un risc minim de aparitie a complicatiilor diabetului.
Aditional tintelor de glicemie, avem in vedere si alte obiective, cum ar fi:
1. Tensiunea arteriala, a carei valoare optima este <= 130/80 mmHg. Pacientii cu diabet si tensiune arteriala necontrolata se afla la risc crescut de aparitie a unui eveniment cardiovascular: infarct miocardic sau accident vascular cerebral.
2. LDL – colesterol (colesterolul-rau) trebuie sa fie sub 70 mg/dl daca vorbim de diabet complicat, cu afectarea a cel putin un organ (ochi, rinichi, etc). Pentru un diabet necomplicat, aflat la inceput, se accepta un LDL-colesterol intre 70-100 mg/dl;\
3. Trigliceridele trebuie sa aiba o valoare sub 150 mg/dl. Cresterea acestora peste limita superioara predispune la un risc crescut de evenimente cardiovasculare si suprasolicita in timp pancreasul.
4. Greutatea trebuie monitorizata in paralel cu evolutia diabetului. IMC (indicele de masa corporala, adica greutatea raportata la inaltime) trebuie sa se situeze in intervalul 18.5-24.9 kg/m2. Intre 25-29.9 kg/m2 pacientul se incadreaza in categoria de “Supraponderal” si ce depaseste 30 kg/m2 este deja obezitate.

Initierea insulinoterapiei este un proces complex, intrucat pacientul trebuie sa afle la ce foloseste insulina, unde o injecteaza, cum modifica doza, cum se manifesta hipoglicemiile. Succesul tratamentului cu insulina se bazeaza si pe intelegerea profunda de catre pacient a unor intrebari fundamentale: De ce insulina? Cat timp? Cum cresc sau scad doza?
Sunt doua tipuri mari de insuline: lente si rapide. Exista si combinatii ale acestora, dar ele nu fac obiectul articolului de fata. La un pacient cu patru injectii, trei sunt rapide pentru ca fiecare acopera cate o masa principala si una este lenta, care ofera protectie pentru intreaga zi.
Insulina lenta se regleaza in functie de glicemia de dimineata pe nemancate, numita si glicemie a jeun, care ar trebui sa ajunga intre 80-130 mg/dl,conform ghidurilor. Acest interval tinta este insa de obicei stabilit de catre medicul diabetolog, in functie de mai multi factori: varsta, nivel de intelegere, boli asociate, de aceea, in anumite situatii tintele vor viza glicemii ceva mai ridicate. Pacientul trebuie instruit sa inteleag ca dozele lui sunt mereu ajustabile, dar ca, insulina singura nu este de ajuns. Dieta corespunzatoare si exercitiul fizic ( mers pe jos) sunt esentiale atat pentru mentinerea glicemiilor dar si a greutatii corporale. De multe ori se intampla ca dozele sa fie mult crescute (ca doar asa a fost instruit), in loc sa respecte cantitatile de glucide permise la care sa adauge mersul zilnic pe jos cel putin 30 minute.
Un alt aspect important este jurnalul de glicemii, unde va nota toate glicemiile si dozele administrate. Aceste informatiii sunt utile atat pacientului cat si diabetologului care va avea tabloul complet al evolutiei si va intelege mai bine unde trebuie sa intervina si care aspecte trebuie detaliate pentru ca pacientul sa se descurce cat mai bine.
In ceea ce priveste asocierea de insuline rapide si lente , regula din tratatul de diabetologie evidentiaza faptul ca in 24 de ore raportul intre insulina lenta si rapida este 50%-50% sau chiar 60%-40%. Cu alte cuvinte, suma unitatilor de insulina rapida este egala cu doza de lenta. Nu la fiecare pacient se respecta regula, pentru ca fiecare organism functioneaza diferit. Dar unul din motivele pentru care nu se aplica aceasta ecuatie este titrarea gresita (in general excesiva) a dozelor de insulina rapida(pacientii prefera sa creasca mult dozele de insulina rapida in detrimentul celei lente)
O situatie des intalnita si probabil cea mai dezastruoasa pentru pacient este titrarea progresiva a insulinei rapide, pana cand se ajunge la un dezechilibru intre raportul de lenta versus rapida. Pacientul se ingrasa, ii creste pofta de mancare, se alimenteaza mai mult, ii cresc iar glicemiile, motiv pentru care isi administreaza insulina rapida in cantitate mai mare si ciclul se reia. Pentru a intrerupe cercul vicios, dozele de insulina rapida trebuie reduse drastic initial la jumatate, ulterior cat mai aproape de pragul initial, iar regimul trebuie reinstituit in forta.
Insulinoterapia este complexa si nu poate fi epuizata in cuprinsul unui singur articol. Cu siguranta, ultimul cuvant in modificarea dozelor il are pacientul, care va descoperi cu timpul mecanismele fine ce guverneaza functionarea organismului. Medicul diabetolog este responsabil de supravegherea procesului de titrare a dozelor, intervenind atunci cand este cazul. Succesul insulinoterapiei se bazeaza in ultima instanta pe colaborarea eficienta medic-pacient.

O situatie des intalnita in cazul pacientilor care se afla sub tratament cu insulina sau tablete de tipul sulfonilureicelor este hipoglicemia, o stare in care glicemia scade sub un prag critic, moment in care organismul se alarmeaza. Daca starea persista si nu se remediaza cat de curand, apar semnele de suferinta ale creierului. Hipoglicemia severa poate duce la coma si deces. Au fost si cazuri de afectare cognitiva inregistrate la cei care au trecut printr-o stare comatoasa.
Pragul critic de la care incepe hipoglicemia este definit in ghiduri ca fiind < 70mg/dl. Semnele de alarma sunt date de: transpiratii abundente, reci, insotite de o stare de oboseala inexplicabila, tremuraturi, foame, tulburari de vedere si o stare de irascibilitate. Unii pacienti acuza aceasta simptomatologie incepand cu o glicemie de 80 mg/dl. Daca nu se remediaza problema si glicemia continua sa scada, apar semnele de afectare a sistemului nervos central: confuzie, somnolenta, dezorientare, intarziere in vorbire si gandire, convulsii si crize, pierderea starii de constienta.
Cauzele frecvente de hipoglicemie sunt dozele prea mari de insulina sau tablete din categoria sulfonilureicelor, alimente sarace in glucide sau reduse cantitativ, efort fizic intens si consumul de alcool. Persoanele cu o perioada de evolutie indelungata a diabetului si care sufera de neuropatie autonoma (afectarea sistemului nervos vegetativ) pot sa nu simta aceste simptome de alarma, de aceea este necesara monitorizarea frecventa a glicemiei in cazurile speciale enumerate mai sus (efort fizic, alimentatie insuficienta, etc).
Tratamentul consta in administrarea de zahar, dulceata, suc de fructe, bomboane sau glucoza, urmate de ingestia a doua felii de paine sau cativa biscuiti. Daca persoana este inconstienta, se incearca administarea de lichide dulci folosind lingurita, pana la sosirea ajutorului medical. Este necesar ca persoanele insulinotratate sau aflate sub tratament cu pastile, care pot induce hipoglicemia, sa aiba in permanenta zahar asupra lor.

Hemoglobina glicozilata este o medie a glicemiilor, exprimata sub forma unui procent. Conform ghidului de diabet ADA 2019 (American Diabetes Association), o persoana fara diabet are o glicata intre 4.8%-5.69%. Stadiul de prediabet este alocat intervalului 5.7%-6.49%. De la 6.5% in sus vorbim despre debutul diabetului zaharat. Si atunci, cum ne dam seama ca diabetul zaharat este echilibrat sau dezechilibrat? Raspunsul este in valoarea glicatei mai mica sau egala cu 7%. Asa isi da seama medicul diabetolog, fara a apela la mijloace supranaturale, ca diabetul a evoluat mai nefericit in ultimele trei luni.
De ce trei luni? Pentru ca aceasta forma de hemoglobina glicozilata (HbA1c) depinde de durata de viata a globulelor rosii din sange, cele care contin hemoglobina (pigmentul responsabil de culoarea lor rosie). Acest tip de celula traieste 120 de zile, aproximativ trei luni, dupa care este indepartata din circulatie. Pe cuprinsul celor trei luni, pigmentul ei, hemoglobina, se combina cu glucoza din sange (glicemia) si rezulta hemoglobina glicozilata, unealta de nadejde a diabetologilor de pretutindeni, caci in functie de valoarea acesteia se stabileste tratamentul antidiabetic, sau este intensificat, dupa caz.
Tinta acesta : sub 7% este generala, caci se particularizeaza in functie de pacient. Daca este vorba de un tanar cu diabet zaharat tip 1, glicata trebuie sa fie mai mica de 6.5%. Daca persoana in cauza este un varstnic, cu multiple comorbiditati si evenimente cardiovasculare in antecedente, glicata este mai permisiva, cu valori intre 7.5%-8.5%.
Un aspect foarte important care trebuie retinut este ponderea glicemiilor care alcatuiesc acest puzzle al glicatei. La o glicata cu valoare ridicata, ne gandim in primul rand ca majoritatea glicemiilor de dimineata pe nemancate sunt crescute. Ceea ce se confirma, la o analiza atenta a jurnalului pacientului cu diabet. Se intensifica astfel tratamentul antidiabetic si se reiau notiunile cu privire la dieta. La trei sau sase luni, desi glicemiile de dimineata revin in tintele recomandate, totusi glicata este in continuare peste limita de 7%. Atunci intervenim asupra glicemiilor, care apar la doua ore dupa mese, caci ele sunt principalul vinovat al glicatei ridicate. Abia dupa ce se regleaza acestea, si per total pacientul are glicemii bune atat dimineata, dupa cel putin opt ore de nemancat, cat si la doua ore dupa mesele principale, hemoglobina glicozilata va fi in intervalul optim.
Multi pacienti nu inteleg de ce medicul diabetolog le spune ca diabetul este dezechilibrat, din moment ce ei au avut o glicemie de 120 mg/dl dimineata cand au venit la internare de zi… Sau 135 mg/dl la consultatia din Ambulator. Si totusi li se zice ca nu a mers bine in ultimele trei luni. Din practica de zi cu zi, doar un procent redus de pacienti au auzit de hemoglobina glicozilata, sau in limbajul popular: “media glicemiilor”.
O singura glicemie in tinte este doar un instantaneu, nu reflecta nimic din evolutia diabetului. Mai multe glicemii in tinte ne contureaza o idee mai buna. Dar singura care pune diagnosticul de diabet zaharat echilibrat este glicata.
De ce tot gravitam in jurul glicatei? Pentru ca o valoare a ei sub 7% in decurs de mai multi ani inseamna un risc redus de aparitie a complicatiilor diabetului. Cu cat e mai mare glicozilata, cu atat apar mai repede complicatiile, care odata debutate, nu mai dau inapoi. cel mult se stabilizeaza, iar in cel mai rau caz se agraveaza.
La urma urmei, excluzand capacitatea glicatei de a descrie evolutia diabetului, este totodata si un detector de minciuni. Pacientul va spune ca au fost sarbatorile de Craciun sau de Paste, ziua lor sau a membrilor familiei, etc si au mai ciupit si ei cate ceva… moment in care afla cruntul adevar ca au tot “ciupit” in ultimele trei luni, adevar pe care de altfel il cunosteau prea bine. Din acest motiv, hemoglobina glicozilata spune mai multe decat un simplu procent.
Orice pacient cu diabet trebuie sa stie despre aceasta analiza, astfel incat sa fie mai responsabil cu privire la regim si tratament, pentru ca nu doar medicul trebuie sa tina in frau diabetul pacientului, folosind mijloacele terapeutice necesare.

Bolile/tulburaraile endocrine sunt sunt afectiuni legate de glandele endocrine ale organismului. Cele mai des intalnite boli endocrine sunt: diabetul zaharat, acromegalia, boala Addison, sindromul Cushing, boala Graves, tiroida Hashimoto, hipertiroidism, hipotiroidism si prolactinom.

Bolile endocrine pot avea simptome dintre cele mai diverse insa pot trece si neobservate, lucru foarte grav in urmarea unui tratament si vindecarea bolii.

Simptomele diabetului zaharat sunt urmatoarele:

• oboseala;
• urinare frecventa;
• sete excesiva sau foame;
• greata si varsaturi;
• scadere sau crestere in greutate inexplicabile;
• modificari ale vederii.

Multi dintre noi stim ca insulina este se foloseste in tratamentul pentru diabet, insa ce este insulina?

Insulina este un hormon, secreat de pancreas,care participa in metabolismul glucidelor. Aceasta contribuie in principal la reducerea concentratiei glucozei in sange.

Tratamentul cu insulina, la om, a fost demonstrat in anul 1921 de catre Frederick Grant Banting si Charles H. Best in timp ce lucrau in laboratorul lui John J.R. Macleod din cadrul Universitatii din Toronto. Acestia au extras material din pancreasul cainilor. In anul 1923, Banting si Macleod au primit Premiul Nobel pentru aceasta descoperire controversata.